-Radu Căjvăneanu: „Fericirile Patriarhului Teoctist”

Bunul Dumnezeu a rânduit să fiu martor direct sau indirect lacâteva momente de graţie  din viaţa Patriarhului Teoctist. Momente în care mi s-a părut că şi-a atins deplinătatea numelui  său ierarhic – acela de Prea Fericit.

Primul moment  l-am urmărit în direct pe micul ecran, într-o transmisie de  la  Roma.A fost momentul rostirii Crezului în limba română, după tipiconul originar, împreună cu Papa Ioan Paul al doilea. Atunci slavonul Papă s-a făcut a se poticni la pasajul delicat al purcederii Duhului Sfânt iar orientalul nostru Patriarh l-a călăuzit, ca pe un copil, în văzul întregii lumi, pe Calea cea Dreaptă.

A fost ca şi cum, pentru câteva clipe, Infailibilul Papă  şi-ar fi depus la picioarele Ortodoxiei Române „toate cele trei coroane puse una peste alta”. A fost ca şi cum, atunci, Papa s-ar fi uşurat de o povară prea grea!

La terminarea slujbei l-am văzut pe Patriarhul Teoctist plutind pe treptele podiumului, cuprins de-o indescriptibilă fericire  divină. Atunci mi-am spus întru sine: „Părinte, ţi-ai câştigat cununa de sfânt!. Ai croit o punte, ai plantat un stindard”.

La celelalte momente am participat personal.

A fost, mai întâi,  hramul Mănăstirii Vorona – Botoşani, la 8 septembrie 2005, Naşterea Maicii Domnului şi proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Onufrie de la Sihăstria Voronei.

Cuviosul Onufrie, sfântul din măr, care face minuni tainice, (inclusiv în familia subsemnatului) este Sfântul care a vegheat înmugurirea monahală a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, acolo, în locul retras al Sihăstriei Voronei.

A fost o zi de basm, în care albastrul divin al Cerului, atât de îndrăgit de Părintele Patriarh,  s-a rvărsat în veşmintele Prea Fericirii Sale şi asupra întregii creştinătăţi adunate în curtea Mănăstirii Vorona.

În faţa lui lui Dumnezeu, a raclei de argint a Cuviosului Onufrie, a mulţimii de arhierei şi a miilor de credincioşi Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a ridicat Sfintele Daruri cuprins de o tulburătoare fericire divino – umană. Le-a ridicat având mâinile împletite cu cele ale Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei,  într-o profundă şi vizionară  comuniune arhierească.

A fost un moment din care m-am înfruptat şi eu cu nevrednicie. Atunci când privirea vulturească şi gestul bine precizat al  Prea Fericitului Părinte m-a capturat din mulţime şi m-a adus către dânsul, pe când eu nici nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Am putut astfel să-i sărut mâna, ca un lujer de floare şi să  mă aşez alături, preţ de câteva clipe, în fulgerări de blitzuri şi priviri de mulţimi.

Şi a mai fost revărsarea unor alte momente pe care aş îndrăzni să le numesc clipe de fericire umană.

Au fost Zilele Sfinţilor Botoşăneni, Onufrie de la Sihăstria Voronei şi Ioan Iacob Românul ce-şi odihneşte trupul neputrezit la Hozeva. Manifestări iniţiate cu strălucită clarviziune de Î.P.S. Părinte Mitropolit Daniel.

Pelerinajul la Sihăstria Voronei. Întâlnirile cu rudeniile de la Tocileni, neam de păstori, oameni aspri şi iuţi, dar iubitori de Hristos. Care spun, glumind, că Prea Fericitul a fugit la mănăstire de teama tatălui său, fiindcă a pierdut o oaie. Şi că, până la urmă, a găsit o turmă întreagă. Pelerinajul la mormintele părinţilor din cimitirul din sat, ca un fiu iubitor şi neuitător. Inaugurarea şcolii din Tocileni,  care îi poartă numele. Acordări de distincţii. Discursuri ale oficialităţilor. Un cuvânt al Prea Fericirii Sale  către consăteni, presărat cu glume şi cu amintiri, care el însuşi ar putea să constituie  o carte . Agapa arhierească,, în care Părintele Patriarh s-a arătat  un desăvârşit comesean…  Momente de relaxare cu cântece populare şi jocuri pe roluri. Flori, copii, mulţi copii, mângâiaţi pe creştet şi binecuvântaţi. 

Şi deasupra tuturora bisericile! Străvechea  ctitorie ştefaniană  de la Popăuţi cu picturi unice, ascunse sub straturi de fum şi năvală. Biserica din Victoria Tocileni, ctitorie a Prea Fericirii Sale,  ridicată cu strădanii, precauţii  şi riscuri nenumărate,  înainte de 1989. Biserică în care şi-a tăinuit criptă de rezervă, pentru pentru orice eventualitate… Sau bisericuţa  veche din Tocileni, în care Prea Fericirea Sa a fost botezat!

Intrând ca om în aceste biserici, nu ca preot slujitor, cu atât mai puţin ca Arhiereu, am observat că Părintele Patriarh se lasă pătruns, cu ochii larg deschişi, până în adâncul sufletului, de Puterea divină, în toată măreţia Sa, cutremurat de o fericire supusă, ca orice muritor.

Aceeaşi fericire supusă  cred că l-a însoţit pe Patriarhul Teoctist până în ultimele clipe ale vieţii. Aşa cum Mielul merge la jertfire plin de fericire pentru păcatele noastre cele neostoite.

Un sfârşit demn şi hotărât. Un sfârşit care, cred că a fost orânduit de Sus, spre comparaţie cu agonia nesfârşită  şi îndelulng mediatizată a colegului de Eden al Prea Fericirii Sale, Papa Ioan Paul al doilea.

Într-un cuvânt emoţionant, la slujba de pomenire de la Botoşani, Părintele Protopop Lucian Leonte a spus, în lacrimile întregii asistenţe, că cerul şi-a dezlegat băierile ploilor, de îndată de sufletul neprihănit al Patriarhului Teoctist s-a ridicat la Ceruri.

Eu cred că acesta e numai începutul fericirii noastre!

Radu CĂJVĂNEANU

Anunțuri

 
%d blogeri au apreciat asta: