-Lucia Olaru Nenati: „Coliva de acasă”

În biserica „Sfântul Vasile cel Mare”,  nou construită -şi încă nu de tot terminată – din curtea Spitalului Judeţean ” Mavromati”  din Botoşani lumea a învăţat să vie tot mai cu drag să-l asculte pe părintele Petru Chirvase, cel ce prin osârdia sa a făcut cu încetul tot ce trebuia făcut pentru ca această biserică să capete întrupare. E un preot tânar, luminos şi frumos în sens oarecum eminescian (poate de aceea a şi slujit o vreme la Ipoteşti!), un pic cam palid de la încercarea indelungată a unei boli grele ce  l-a muşcat dar apoi l-a iertat, poate şi datorită marii sale osârdii bisericeşti.
În aceasta duminică enoriaşii veniţi la slujba obişnuită rămân mai mult în biserică fiindcă e un moment deosebit: se ţine o slujbă de pomenire în memoria Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, abia trecut la cele veşnice şi întru grija şi căldura ţărânii strămoşeşti. Preotul face cele de cuviinţă şi lumea ascultă cu evlavie discretă, fără nimic din pompa mediatică a marilor slujbe din Capitală. Aici nu filmează nimeni, nu vine nimeni să facă reportaje şi dări de seamă asupra cantităţii de pietate  şi durere pe care o manifestă participanţii. Oamenii ar fi putut pleca acasa după încheierea slujbei duminicale. Dar au rămas în continuare şi la pomenirea  ce a urmat.
În mijlocul bisericii, pe o masă, stă portretul îndoliat al patriarhului şi alături – o mare colivă de grâu din cele obişnuite la toate înmormântările şi pomenirile de  aici, din
Moldova. Preotul cântă « Veşnica pomenire » iar rudele cu basmale negre se apropie şi ridică masa şi o clatină ritmic după ritualul străbun. Oamenii din biserică se apropie cu toţii fără să le spună nimeni şi-şi pun mîinile unul pe spatele celui din faţa sa  până la cel care susţine şi leagănă cu mâinile sale masa cu pomenirea celui plecat la ceruri. În acest fel masa cu colivă e legănată, de fapt, de toată lumea din biserică care devin cu toţii astfel rude celui adormit. E ca într-o mare familie unde rudele şi cei ce l-au cunoscut pe acesta fac acest gest ritualic  cu seriozitate şi concentrare, cu sentimentul – poate neconştientizat – al unei comuniuni, al unei comunităţi care se adună în jurul unuia plecat dintre ei spre a-i insoţi această plecare cu zidul lor neostentativ  de suflete prezente in aceasta comuniune. Apoi părintele povesteşte amintiri despre cel plecat, bucurându-se de faptul că acesta a fost cel care i-a dat vestea admiterii la Facultatea de teologie şi despre multele lor intâlniri de-a lungul timpului în care a putut să-l cunoască pe înaltul prelat şi ca om  şi să primească sfaturi şi poveţe de la el.
La sfârşit o măicuţă blândă şi o rudă cu semne de doliu  împart celor prezenţi coliva de pe masă. Fiecare primeşte câte un dărăb din acea colivă ce are un gust indicibil, (din cele despre  care, categoric, nu poţi spune vreodată că te-ai săturat) şi apoi  spune « Bogdaproste ! ». Exact aşa cum se întîmplă la o adunare de familie unde oamenii mănâncă în tăcere bucatele făcute pentru pomenire şi se gândesc, sobru şi grav, la cel pentru care li s-a dat acea pomană. Manâncă şi se gândesc poate la drumul pe care l-a parcurs această rudă sau cunoscut al lor, acel băiat din Tocilenii Botoşanilor (unde, acum s-a văzut, locul e înţesat de purtători ai numelui Arăpaşu), până la acestă poziţie atât de înaltă în viaţa bisericii şi a ţării noastre; la câtă credinţă şi indârjire, la cât destin, la cîtâ valoare şi stăruinţă la învăţătură;  la câtă minte şi câte calităţi, dar şi la cât mister duhovnicesc, neînţeles de ei,  i-au trebuit acelui băiat ca să străbată  serpentinele încolăcite ale sorţii şi să ajungă atât de sus. Dar nu se miră, căci la Botoşani acest sentiment este unul obişnuit, oamenii avînd a se gândi adesea la cât drum au trebuit să străbată în sus mulţii plecaţi de pe aceste locuri şi ajunşi acolo unde îi vede apoi şi-i preţuieşte peste poate  lume din toată lumea. Ei nu se minunează, li se pare ceva obişnuit aici, poate un dat al lor  de la Dumnezeu să fie rude sau concetăţeni cu atâtea nume mari ale istoriei.
Acum doar mănâncă coliva din grâu, miere şi nuci şi le pare rău, cu adevărat că, iată , până acum în fruntea bisericii mari a ţării fusese unul de-al lor, plecat de aici şi având cu el un strop din sufletul lor iar acum acest miracol s-a sfârşit şi ei prăznuiesc în felul lor obişnuit, simplu şi discret,  această tristeţe reală, rugând pe Cel de Sus să ierte păcatele celui plecat, dar şi pe ale lor care, iată, abia acum işi dau seama cu adevărat  de cât har avuseseră parte până acum. 

 Lucia Olaru Nenati  


 
%d blogeri au apreciat asta: