-Ion Măldărescu: „Quae sunt Caesaris, Caesari!”

Ultima zi a lunii lui cuptor. S-a stins o candelă? Poate că nu. Ea va arde mocnit, în inimile românilor şi va pâlpâi încă multă vreme de aici înainte.

Vaiet de clopot tras în dungă vesteşte românilor trecerea intr-o lume mai dreaptă a celui care a fost, vreme de peste două decenii, Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

3 august 2007 – Zi de doliu naţional. La Episcopia Râmnicului, ca în fiecare an, vâlcenii comemorau personalitatea unui alt „patriarh” – „Patriarhul de Drăgăşani” cum îi spuneau vâlcenii eruditului preot-istoric şi patriot, Dumitru Bălaşa. Coincidenţă? Se spune că nimic nu-i întâmplător pe această lume şi Cineva, acolo Sus, le potriveşte pe toate.

Cu ani în urma, pe atunci sufletul conaţionalilor noştri nu apucase să se altereze în măsura în care se află astăzi, regretatul profesor Şerban C. Andronescu, într-unul din eseurile sale, făcea o comparaţie între spiritul americanului şi cel al românului: „În ţara în care trăiesc astăzi, SUA, circulă un adagiu: „niciodată nu-ţi lovi adversarul… decât când este la pământ!”. Adagiul menţionat reflectă mentalitatea machiaveliană a americanului, în comparaţie cu obiceiul pământului de la noi, aflat sub oblăduirea doctrinei isihaste, de generozitate şi iertare, obicei sacru cu câteva generaţii în urmă. Citând pe unul dintre poeţii contemporani, dintre trăsăturile comportamentale care au metamorfozat sufletul românului, cea din versurile care urmează este subliniată fără echivoc:

„…Şi din vreme-n vreme, practică barbară /Capul ţării noastre cade pentru ţară…”

După 1990, românii s-au bulucit să importe, să aducă, bun sau rău, orice provenea din Occident. Am stat in genunchi şi din păcate încă nu ne-am ridicat în picioare – pupând încălţările Inaltelor Porţi ale contemporaneităţii; imităm de-a valma sau copiem ad litteram. Am importat sărbatori păgâne, apucături proaste, doar pentru că veneau „de-afara”. Ne-am pus cercei sau alte „podoabe” în cele mai intime şi sensibile părţi ale trupului, asemenea vechilor popoare necivilizate, schimonosindu-ne aspectul după „cerinţele modei” sau poluându-ne văzul cu „opere de artă avantgardiste” şi auzul cu făcături pseudomuzicale de tip hip-hop-rap-carpato-danubiano-pontice sau de import…

Revenind la adagiul citat, structural, românul mileniului trei s-a transformat în mod radical – în bine dar şi în rău. Accesul la informaţie i-a lărgit orizontul, însă spiritul isihast a fost înlocuit cu unul de import, străin firii sale, cu cultul sălbatic al urii, al nebuniei colective şi al distrugerii, modelat după legea talionului şi supus perceptelor lui Niccolo Machiavelli.

Obişnuit să se adapteze vicisitudinilor conjuncturale, după 1990, mult mai mult decât în trecut, două reguli s-au dovedit a fi predominante şi de mare actualitate în viaţa românilor: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” şi rezultanta sa „Divide et impera”.

Conformându-se unor comenzi direcţionate, jurnaliştii de conjunctură, „elitele” intelectualiceşti sau politicianiştii de trei parale nu s-au sfiit, nici când patriarhul Teoctist trăia, să facă risipă de vopsea neagră, însă absenţa unor argumente susţinătoare şi convingătoare, i-a obligat să se mulţumească doar cu bârfa. Din păcate însă, nici nu apucase bine să închidă ochii P.F. Teoctist, că haite întregi de şacalii s-au napustit, muşcând din trupu-i pământean, încă nerăcit. Hârdaie cu lături au fost aruncate asupra celui plecat dintre noi şi în neputinţă de a riposta, adeverind „adaptarea” hulitorilor la adagiul american menţionat de Şerban C. Andronescu. Ceilalţi continua să ragă, solitari sau în cor aria calomniei.

Intoxicaţi şi otrăviţi din belşug cu virusul dezinformării, alimentaţi continuu cu „dezvăluiri senzaţionale” fabricate în laboratoare specializate, „Divide et impera” îşi dovedeşte valabilitatea şi de această dată; românii nu ştiu ce să mai creadă, divizându-se în doua tabere adverse.

Inevitabil, lupta pentru succesorat i-a luat pe nepregătite pe mulţi dintre „pretendenţii” la scaunul patriarhal, prin comparaţie cu dispariţia papei Ioan Paul al II-lea, în cazul căruia situaţia a fost mult diferită, luând în considerare evoluţia stării de sănătate a acestuia din urmă. (Din păcate, se pare că succesorul său are alte planuri decât să aducă pacea în lume)…

Revenind la P.F.Teoctist, dar şi la P.F. Justinian Marina, ambii huliţi ca „Patriarhi roşii”, aş dori să-i văd, ipotetic, pe toţi delatorii – unii prea tineri pentru a-şi aminti condiţiile anilor postbelici, iar alţii netrecuti chiar de vârsta majoratului – în postura delicată a celui ce este nevoit să ia decizii, uneori cu urmări imprevizibile, într-un mediu extrem de ostil şi împrejurări pe măsură.

Nu voi întreba: „Cine aruncă primul piatra?” Au aruncat deja prea mulţi, însă voi întreba: „Sunt ei îndreptăţiţi să facă judecăţi de valoare?”

Pentru că nu mă consider un foarte bun creştin – mea culpa – nu voi spune: „Iartă-i, Doamne că un ştiu ce fac!”, ci „Răsplăteşte-i, Doamne după gândul şi faptele lor!”

Ion Măldărescu

6 august 2007


 
%d blogeri au apreciat asta: