-Gheorghe Naghi: „Patriarhul Teoctist văzut din America”

Moartea Patriarhului a lăsat în durere pentru o seamă de credincioşi iar pe alţii i-a lăsat indiferenţi, ca să nu ne mirăm prea mult, că pe unii i-a bucurat. Este aproape firesc (şi nefiresc pentru creştini) asemenea sentimente contrare. Dar daca te gândeşti la societatea (nefiresc) de”pestriţă” în care suntem nevoiţi ca să trăim, nu ne mai poate mira nimic. Ceea ce creează mirare totuşi este faptul că se uită repede un des citat din Sf. Scriptură care ne aminteşte tuturor că suntem trecători pe acest tărâm şi ne vom prezenta, şi noi într-o zi, în faţa Dreptului Judecător pentru a ne „încasa” plata pe care o merităm, bună sau rea, după cum ne-am pregătit-o de acum. Iar cel ce este nevinovat în faţa lui Dumnezeu, „poate arunca primul piatra” ne spune Sf. Scriptură. Şi cum nevinovat a fost găsit atunci de demult şi acuma întotdeuna singur Domnul nostru Iisus Hristos, oare cu ce drept ne substituim Celui Drept să aruncăm cu pietre atunci când nu este cazul şi cu atât mai mult în cineva care nu mai este ca să poate răspunde? Este uşor sa Vă imaginaţi cele ce vreau să mărturisesc.

Cu acest trist şi neaşteptat eveniment al morţii Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române au apărut o sumedenie de articole în presa din România şi de aiurea în care, în general, oameni cu bun simţ, îşi exprimau regretul, cum era şi firesc pentru această, la urma urmei, grea pierdere. Alţii însă, fără nici un fel de menajamente sau poate cumva o vagă idee, ivită printre rânduri, că se poate, din întâmplare, să nu cunoască întregul adevăr asupra unui om plecat prea repede sau prea târziu din această viaţă. Este doar apanajul lui Hristos să cunoască întrergul adevăr despre toţi. Şi dacă va avea nevoie de ajutorul lui AB, I-o va cere negreşit. Dar daţi-mi voie să mă îndoiesc. Şi atunci de ce atâta înverşunare la unii, sa-l catalogheze în vre-o unitate securistică sau legionară numai de ei ştiută. A fost Dl. AB coleg de celulă comunistă sau cuib legionar cu răposatul Patriarh? A cercetat el toate informaţiile care există, toate arhivele împrăştiate prin lume, toate mărturiile răzleţe despre personalitatea celui în cauză? NU. Şi atunci de unde tonul atât de categoric – de parcă nimic nu s-ar mai putea adăuga la cele ce a binevoit să pună el pe hârtie. Iar ziarul, ca şi oricare ziar, îi lansează aberaţiile împroşcând cu noroi pe Patriarh – fiindcă acuma este vorba de moartea lui – şi pe oricine se iveşte la orizont şi asupra căruia vrea să-şi verse, cu sete proletară, năduful şi noroiul gândurilor sale.

Dragă Domnule AB şi dragi fraţi români de pretutindeni. Nu am competenţa necesară şi nici Patriarhul Teoctist nu are nevoie de serviciile mele, nici ca avocat nici ca apărător al memoriei sale. Istoria este mai dreaptă decât ne imaginăm şi va spune adevărul şi despre el şi despre noi toţi. Că Patriahul o fi greşit cumva cu ceva, cândva, nu este nici o îndoială. A avut el vreodată pretenţia că tot ceea ce a făcut, a fost perfect? A susţinut el undeva, cândva că a fost fără de greşeală? Însă a apărat, prin bunătatea lui pe oricine era sau se considera nedreptăţit şi a încercat, într-un fel sau altul, să ajute.

Dar oameni buni, trebuie să existe un minim bun simţ şi un minim echilibru în tot ceea ce afirmăm. Mai ales în scris. Se vede extrem de urât de aici din America şi de ori unde din lume ne-am afla, atotştiinşa afişată ostentativ, fără o minimă undă de îndoială că poate totuşi nu ştim chiar totul în lumea asta şi altcineva poate adăuga ceva,…cândva. Astfel, ne facem uşor de râsul lumii!

Aş mai vrea să vă mărturisesc o scurtă istorioară povestită mie de regretatul Părinte Gh. Calciu Dumitreasa. A fost deseori în România după `89 şi dragostea sa neţărmurită pentru Neamul Românesc nu se pune la îndoială nici o clipă. Şi nu cunosc pe cineva să fi dorit cu mai multă ardoare împăcarea Exilului cu Ţara prin Biserică mai mult decât el. Atunci când a fost acuzat de organele „patriotice” nimeni nu i-a luat apărarea. L-au închis ; şi unii oameni ai Bisericii au pactizat cu închizitorii şi l-au condamnat. Cert este că el a fost în Ţara de atâtea ori şi pentru ca să-i ierte. Şi i-a iertat din tot sufletul şi cu adânca sa dragoste pentru aproapele. Aşa a procedat şi cu Patriarhul Teoctist. Şi a acceptat să slujească cu el şi cu ceilalţi. Desigur s-au găsit unii, reci la inimă şi mai ales neştiutori în cele canonice dar autoconsideraţi atotştiutori, ca să-l lovească sentimental, să-l condamne zicând, în şoaptă sau prin gazete:” că nu ar fi trebuit să slujească în sobor cu Patriarhul, să-i ierte şi aşa mai departe. Şi ştiţi ce a răspuns Părintele Calciu. „Acuma sunt fericit că am fost în stare să-i iert din toată inima pe cei care m-au condamnat atunci Nu este mai mare bucurie duhovnicească decât iertarea.” Iată, exemple avem destule dacă cumva suntem nedumeriţi în vre-o acţiune. Iar învăţăturile primite le avem de la adevăraţi mărturisitori, adevăraţi martiri pentru Hristos şi Neam. Le urmăm? Cine poate arunca primul piatra?

Pr. Gh. Naghi

Anunțuri

 
%d blogeri au apreciat asta: