-Alexandru Stanciulescu-Bârda: ” Parcă le biruia pe toate, inclusiv timpul”

                Luni, 30 Iulie,  s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 92 de ani, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist. Nu cred că a fost ziar, post de televiziune sau de radio din ţară, care să nu fi transmis sau să fi comentat ştirea. Făcea parte din societatea noastră, din istoria noastră, din viaţa noastră de creştini. Era un punct de reper, de stabilitate, de unitate şi de încredere. Preşedinţii de ţară s-au schimbat, la fel prim-miniştrii, guvernele şi partidele, patriarhul rămăsese unul şi acelaşi. Era al nostru, era cu domiciliul stabil, nu era flotant, ca alţi factori ai puterii. Unii îl lăudau, alţii îl contestau, dar el rămânea şi parcă le biruia pe toate, inclusiv timpul. Greu va fi înlocuit; greu se va găsi cineva, care să se ridice la acelaşi nivel de popularitate şi de încredere la care se situa patriarhul Teoctist.

                L-am cunoscut de pe vremea când eram elev la seminar. A aprobat publicarea primelor mele poezii şi articole în revista ,,Mitropolia Olteniei”. Era un fapt fără precedent   la revista respectivă, ca să fie publicat un elev. Şi, totuşi!  M-a hirotonit diacon pe seama catedralei mitropolitane din Craiova în 1976. M-a angajat redactor la revista ,,Mitropolia Olteniei”, mi-a dat locuinţă în Craiova şi soţiei post de bibliotecară la biblioteca mitropolitană. Şi azi mai păstrez în casă, la loc de cinste, multe piese dintr-un serviciu de masă, ce mi l-a făcut cadou cu prilejul hirotonirii mele întru diacon. Am lucrat la mitropolie aproape un an sub directa sa îndrumare. I-am fost preot până în 1977, când a plecat la Moldova ca mitropolit. L-am mai întâlnit apoi de câteva ori şi de fiecare dată mi-a spus că nu m-a uitat şi că s-a interesat mereu de mine şi de activitatea mea, când a avut prilejul să discute cu câte cineva din părţile Olteniei. Multe amintiri mă leagă de dânsul, pe care, dacă va vrea Cel de Sus, le voi aşterne pe hârtie pe-ncetul.

*                                                              *

          Greutăţile vieţii sunt tot mai multe şi tot mai mari. Ele se situează în viaţa fiecăruia, în viaţa familiilor noastre, satului, comunei, ţării şi lumii întregi. De multe ori aud vorbindu-se că Dumnezeu ne-a părăsit, că prea mare e pedeapsa ce ne-o dă şi multe altele de acest fel. Cei mai mulţi se roagă public sau în intimitatea lor; unii înjură şi protestează. Zilele trecute mă îngrozeam, citind pe internet acţiunea unui puşcăriaş din Timişoara, care, nici mai mult, nici mai puţin, Îl chema în judecată ,, pe numitul Dumnezeu”. Obiectul acţiunii sale îl constituiau toate neîmplinirile şi nenorocirile vieţii lui. Pentru toate era vinovat doar… Dumnezeu. Vezi, Doamne, băieţelul era curat ca lacrima şi nu avea nici o vină pentru crimele pe care le făcuse cu mânuţa lui şi pentru care, bineînţeles, fusese condamnat de către instanţe. Totul se datora ,, numitului Dumnezeu”. Când vezi asemenea măgării şi mai auzi atâtea vorbe rele la adresa lui Dumnezeu, te minunezi cum de mai are răbdare să ne suporte. Dacă ne-ar judeca prin prisma judecăţilor noastre omeneşti, desigur că demult ne-ar fi pârjolit…! Dar judecăţile Lui nu sunt ca judecăţile noastre, vorba psalmistului.

            Să nu disperăm! Au fost vremuri mult mai grele, care ne-au pus la mare încercare, atât ca indivizi, cât şi ca popor. Au fost vremuri când graniţele politico-administrative impuse vremelnic ne-au sfâşiat ţara şi sufletul; au fost vremuri când strădania autorităţilor străine de a deznaţionaliza anumite părţi ale poporului român au fost crunte, dar nu au reuşit. A fost în firea fiecăruia dintre noi, cât şi în conştiinţa întregii comunităţi româneşti o admirabilă forţă de rezistenţă. Am crezut întotdeauna că ceea ce este aşa a fost să fie, că în Cartea veşniciei neamul românesc nu este al nimănui, ci are un destin al lui bine conturat de Părintele veacurilor. Am crezut cu disperare în ceasurile de durere şi de jale că momentele de cumpănă sunt trecătoare, puse anume în calea noastră spre a ne încerca şi întări. Am crezut că Dumnezeul veşniciei este şi Dumnezeul nostru şi nu ne va părăsi. Cu cât a fost încercarea mai grea, cu atât am avut dovada că Cel de Sus ne iubeşte şi nu ne lasă în părăsire. Credinţa noastră în viitor a avut ceva din tăria şi statornicia Carpaţilor, dragostea sfântă de libertate ne-am împărtăşit-o generaţii de la generaţii din potirul limbii româneşti, nădejdea în ziua de mâine ne-a condus cinstit şi demn prin veacuri. Au fost perioade şi zone româneşti în care numai batjocorind tot ceea ce era românesc puteai fi socotit om între oamenii zilei. Limba română era bună doar de legănat copiii, de şoptit în casă, de plâns rugăciunile şi doinele. Alta trebuia să fie limba ” oficială”, indiferent dacă o înţelegeai sau nu, limba care devenea zid între oameni, terorizând sufletele şi vieţile. În jurul limbii şi al Bisericii româneşti românii s-au strâns ca puii sub aripile cloştii. Stăpânii ne-au luat pământurile, casele, vitele, libertatea fizică, cenuşa din vatră, dar n-au putut să ne ia sufletul şi libertatea lui. Ne-au dărâmat cetăţile, hotarele, bisericile, mânăstirile, satele şi oraşele, dar n-au putut să ne dărâme conştiinţa de români. Ne-au batjocorit altarele, iubirile, cântecele, fecioarele, dar n-au putut să ne profaneze sufletele. Ne-au furat şi ne-au mistificat uricele şi hrisoavele, ne-au spulberat ori ne-au mutat hoţeşte hotarele, movilele şi troiţele, dar au rămas intacte hărţile din noi. Martirii neamului ni i-au crucificat pe golgota istoriei, fiindcă au cerut dreptate, libertate, pâine şi demnitate. Literele Scripturii româneşti sunt mormintele ştiute şi neştiute, chenarele-s de sânge, filele de dor de libertate. Doamne al puterilor, al milei şi al îndurărilor, al dreptăţii şi al adevărului, mult trebuie să ne fi iubit, de ne-ai bătut atât!


 
%d blogeri au apreciat asta: