Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele. Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont. De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita. Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia>>> continuarea aici >>>

Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală,
Cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire,
Cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare,
Cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură,

Cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume,
Cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţa ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflam în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, a tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând. >>>>>>> Vasile Tărâţeanu(Cernauti)

Luni, 30 Iulie 2008 , s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 92 de ani, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Teoctist. Nu cred că a fost ziar, post de televiziune sau de radio din ţară, care să nu fi transmis sau să fi comentat ştirea. Făcea parte din societatea noastră, din istoria noastră, din viaţa noastră de creştini. Era un punct de reper, de stabilitate, de unitate şi de încredere. Preşedinţii de ţară s-au schimbat, la fel prim-miniştrii, guvernele şi partidele, patriarhul rămăsese unul şi acelaşi. Era al nostru, era cu domiciliul stabil, nu era flotant, ca alţi factori ai puterii. Unii îl lăudau, alţii îl contestau, dar el rămânea şi parcă le biruia pe toate, inclusiv timpul. Greu va fi înlocuit; greu se va găsi cineva, care să se ridice la acelaşi nivel de popularitate şi de încredere la care se situa patriarhul Teoctist. L-am cunoscut de pe vremea când eram elev la seminar. A aprobat publicarea primelor mele poezii şi articole în revista ,,Mitropolia Olteniei”. Era un fapt fără>>>>>>> Alexandru Stanciulescu-Bârda

Dumnezeu sa odihneasca in pace si iubire sufletul Prea Fericitului Patriarh ARAPASU TEOCTIST, IntaiStatatorul Bisericii Ortodoxe Romane, si sa Judece Dumnezeu pe toti cei neimplinitori ai profesiei lor de doctori, pentru care au depus juramant de respectare. Oamenii mari si de seama sunt asemenea unui acoperis de casa pentru popor, indepartand furtunile si relele ce se abat prin lume. Fericite sunt popoarele care au stiut sa-icreasca, sa-i aiba si sa-i ingrijeasca. Cu atat mai mult pentru un Patriarh, cap al Bisericii Crestine Ortodoxe Romane, aparatorul sufletelor de navala valurilor pacatelor de tot felul. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Prea Fericitul ARAPASU TEOCTIST, a fost un adevarat protector al crestinitatii ortodoxe romane din intreaga lume, inclusiv a Romanilor traitori in Australia. DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA LA SANUL SAU ! >>>>>>> Ioan Miclau

În biserica “Sfântul Vasile cel Mare”, nou construită -şi încă nu de tot terminată – din curtea Spitalului Judeţean ” Mavromati” din Botoşani lumea a învăţat să vie tot mai cu drag să-l asculte pe părintele Petru Chirvase, cel ce prin osârdia sa a făcut cu încetul tot ce trebuia făcut pentru ca această biserică să capete întrupare. E un preot tânar, luminos şi frumos în sens oarecum eminescian (poate de aceea a şi slujit o vreme la Ipoteşti!), un pic cam palid de la încercarea indelungată a unei boli grele ce l-a muşcat dar apoi l-a iertat, poate şi datorită marii sale osârdii bisericeşti. În aceasta duminică enoriaşii veniţi la slujba obişnuită rămân mai mult în biserică fiindcă e un moment deosebit: se ţine o slujbă de pomenire în memoria Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, abia trecut la cele veşnice şi întru grija şi căldura ţărânii strămoşeşti. Preotul face cele de cuviinţă şi lumea ascultă cu evlavie discretă, fără nimic din pompa mediatică a marilor slujbe din Capitală. Aici nu filmează nimeni, nu vine nimeni să facă reportaje şi dări de seamă asupra cantităţii de pietate şi durere pe care o manifestă participanţii. Oamenii ar fi putut>>>>>>> Lucia Olaru Nenati

Bucurestiul “nostru” este sub un atac nimicitor. Iata ce spunea si despre ce spunea avertizand Prea Fericitul Teoctist, cand pomenea de “vrajmasul”! Dar inca mai poate fi o posibilitate. Poate acest atac sfruntat va atrage dupa sine un raspuns nimicitor din partea Puterii sub a carei pavaza stau Bucurestii. Iar daca nu , inseamna ca rostul “nostru” este si mai imperativ. Nu este clipa sa cedam, acuma este “scaldatoarea Vitezda”! Ceea ce a facut Prea Fericitul este in taramul miracolului. Nu stiam , dar nici nu sunt surprins, ca a numit pe fata pe cei care ii stau impotriva: “Vrajmasul”. Oricum timpul nu lucreaza pentru “ei”. Cred in chipul cel mai limpede ca “noi” trebuie sa recunoastem vrajmasul, sa ii stim caile dar la nici un caz sa nu devenim obsedati cu descrierea lui. Asta i-ar face placere caci direct si indirect ne-am arata frica si fascinatie. Ii stim numele si caile dar ,dincolo de asta , grija noastra este cum sa il eliminam si trece in non-existenta unde apartine. Exact asa cum se spune, la noi a fost mereu>>>>>>> Alexandru Nemoianu(SUA)

Ultima zi a lunii lui cuptor. S-a stins o candelă? Poate că nu. Ea va arde mocnit, în inimile românilor şi va pâlpâi încă multă vreme de aici înainte. Vaiet de clopot tras în dungă vesteşte românilor trecerea intr-o lume mai dreaptă a celui care a fost, vreme de peste două decenii, Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. 3 august 2007 – Zi de doliu naţional. La Episcopia Râmnicului, ca în fiecare an, vâlcenii comemorau personalitatea unui alt “patriarh” – “Patriarhul de Drăgăşani” cum îi spuneau vâlcenii eruditului preot-istoric şi patriot, Dumitru Bălaşa. Coincidenţă? Se spune că nimic nu-i întâmplător pe această lume şi Cineva, acolo Sus, le potriveşte pe toate. Cu ani în urma, pe atunci sufletul conaţionalilor noştri nu apucase să se altereze în măsura în care se află astăzi, regretatul profesor Şerban C. Andronescu, într-unul din eseurile sale, făcea o comparaţie între spiritul americanului şi cel al românului: “În ţara în care trăiesc astăzi, SUA, circulă un adagiu: “niciodată nu-ţi lovi adversarul… decât când>>>>>>> Ion Măldărescu

Era, la cei peste nouazeci de ani, mai tanar decat multi, avea o tinerete in spirit si dreapta statura. Parul alb, ochii umezi, fata blanda, vorba duioasa, venind mereu din inima, sa aline, sa lumineze, un batran sihastru care de fapt nu imbatraneste niciodata,coborator din muntii Daciei,ce acceptase povara scaunului patriarhal.Un Daniil sihastru contemporan caruia voievozii tarii ar fi trebuit sa-i bata la usa, cerandu-i sfat de taina.Insa conducatorii nostri au fost fie mult prea suficienti lor insisi, fie liber cugetatori, adica saraci cu duhul. Buna randuiala ca voievodul sa vina la schimnic ca la un povatuitor, lege a vremurilor, pe timpul lui Stefan cel Mare si Sfant si a lui Burebista, pare ca s-a uitat.Neamul nostru nu se va mantui pana nu vom avea conducatori care sa doreasca Imparatia lui Dumnezeu, pentru el si pentru supusii sai. Acei conducatori care sa prefere un drum catre biserica si catre locul de rugaciune, in dauna unei petreceri la Golden-Blitz ori a unei conferinte ateiste, pe tema subjugarii naturii-mama. Inainte de a-si dori sa se>>>>>>> Gheorghe Şeitan

Moartea Patriarhului a lăsat în durere pentru o seamă de credincioşi iar pe alţii i-a lăsat indiferenţi, ca să nu ne mirăm prea mult, că pe unii i-a bucurat. Este aproape firesc (şi nefiresc pentru creştini) asemenea sentimente contrare. Dar daca te gândeşti la societatea (nefiresc) de”pestriţă” în care suntem nevoiţi ca să trăim, nu ne mai poate mira nimic. Ceea ce creează mirare totuşi este faptul că se uită repede un des citat din Sf. Scriptură care ne aminteşte tuturor că suntem trecători pe acest tărâm şi ne vom prezenta, şi noi într-o zi, în faţa Dreptului Judecător pentru a ne “încasa” plata pe care o merităm, bună sau rea, după cum ne-am pregătit-o de acum. Iar cel ce este nevinovat în faţa lui Dumnezeu, “poate arunca primul piatra” ne spune Sf. Scriptură. Şi cum nevinovat a fost găsit atunci de demult şi acuma întotdeuna singur Domnul nostru Iisus Hristos, oare cu ce drept ne substituim Celui Drept să aruncăm cu pietre atunci când nu este cazul şi cu atât mai mult în cineva care nu mai este ca să poate răspunde? Este uşor sa Vă imaginaţi cele ce vreau să mărturisesc. Cu acest>>>>>>> Gheorghe Naghi(SUA)